Elisabeta s-a născut în anul 1207. Conform obiceiurilor din acele vremuri, tatăl său, regele
Andrei al II-lea al Ungariei, văr cu împăratul Germaniei, a logodit-o cu Ludovic, fiul ducilor de
Turingia, şi el în vârstă de numai unsprezece ani. După nouă ani, a avut loc ceremonia cununiei. A
fost o căsătorie fericită în ciuda faptului că a fost decisă de părinți.

Observând că o parte dintre veniturile sale, care alimentau risipa şi distracţiile celor de la
castel, proveneau din impozite împovărătoare şi amenzi adesea nedrepte, Elisabeta l-a îndemnat şi l-
a ajutat pe Ludovic să instaureze în ducat o disciplină dreaptă şi omenească. Mulţi dintre oaspeţii
nechemaţi şi linguşitorii de altădată au părăsit palatul, dar poporul a început să vadă în tinerii lui
conducători doi părinţi, doi binefăcători. Elisabeta în persoană împărţea adesea ajutoarele pentru cei
săraci şi cu dragoste de soră acorda îngrijiri bolnavilor. De multe ori, a primit să fie naşă de botez
pentru copii orfani şi să participe la pregătirile de înmormântare a celor lipsiţi şi părăsiţi.

La vârsta de 15 ani, Elisabeta a născut un băiat. La 17 ani, a avut o fetiţă şi, la 20 de ani, altă
fetiţă. Când s-a născut al treilea copil, Ludovic nu mai era în viaţă. Chiar în acel an plecase cu mult
entuziasm în cruciadă şi a fost printre cei dintâi căzuţi în luptă. Pentru tânăra lui soţie a început o
perioadă grea. Soacra şi cumnaţii au alungat-o împreună cu cei trei copii mici, chiar în timpul iernii,
interzicând locuitorilor din împrejurimi să o primească în casa lor. Elisabeta, după o noapte
petrecută în frig şi foame, a intrat în prima biserică întâlnită în cale şi a cerut să se cânte un Te
Deum de mulţumire pentru că a fost învrednicită să se împărtăşească cu taina sărăciei lui Cristos. În
cele din urmă, a ajuns la Bamberg, ajutată de o mătuşă a ei, care era stareţă. Episcopul Egbert a
încercat să o convingă să devină soţia împăratului Frederic al II-lea, dar ea a rămas neclintită în
hotărârea luată după moartea soţului: El e mort. Atunci, moartă să fie pentru mine lumea, cu toate
bucuriile şi onorurile ei.

Îndrumată de conducătorul ei spiritual s-a îngrijit de creşterea şi educarea copiilor în condiţii
corespunzătoare rangului lor, a renunţat la serviciile ultimelor două cameriste care îi rămăseseră
credincioase şi a cerut să i se dea o cameră în clădirea unui spital, spre a fi aproape de bolnavii şi
săracii pe care îi iubea şi îi slujea cu nespusă dragoste, privindu-l în ei pe Cristos însuşi. În acel timp
sfântul Francisc se bucura de o faimă de sfințenie foarte mare, inspirând pe foarte mulți să îl urmeze.
Elisabeta s-a înscris și ea în cel de-al Treilea Ordin Franciscan căruia alături de sfântul Ludovic i-a
devenit patroană spiritual.

Sufletul îi era copleşit de o bucurie atât de mare, încât, atunci când tatăl ei, regele Andrei al
II-lea, a trimis o solie care să o aducă la curtea regală din Ungaria, ea a răspuns că mai înainte de
venirea lor a fost chemată la curtea Regelui Veşnic şi doreşte să fie aflată pe câmpul de luptă în
clipa din urmă.

Această clipă a sosit în ziua de 17 noiembrie 1231. Vestea despre viaţa ei sfântă şi despre
nenumărate minuni săvârşite prin mijlocirea Elisabetei a străbătut întreaga Europă şi l-a determinat
pe papa Grigore al IX-lea să proclame în mod oficial şi solemn ridicarea ei la cinstea altarelor, în
anul 1235.

Rugăciune

Dumnezeule, care i-ai dat sfintei Elisabeta, harul de a-l recunoaşte şi a-l cinsti pe Cristos în
cei săraci, fă-ne, te rugăm, prin mijlocirea ei, să-i slujim cu iubire neobosită pe cei aflaţi în suferinţe
şi lipsuri. Amin.